Un lung tren ne pare viata

Un lung tren ne pare viaţa,
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne mai dăm seama
Unde ne-am suit şi când.

Fericirile sunt halte
Unde stăm câte-un minut;
Până să ne mai dăm seama,
Sună... pleacă... a trecut...

Iar durerile sunt staţii
Lungi, de nu se mai sfârşesc,
Şi, în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare
Înainte tot privim,
Vrem s-ajungem tot mai iute,
La vreo gară ce-o dorim.

Ne trec zilele... trec anii...
Clipe sfinte şi dureri,
Aşteptând hrăniţi de visuri
Noi momente de plăceri.

Mulţi copii voioşi se urcă.
- Câţi în tren ne-am întâlnit!... -
Iar câte-un bătrân coboară;
Trist, de forţă istovit...

Vine-odată însă vremea
Să ne coborâm şi noi...
Ce n-am da atunci, o clipă
Să ne-ntoarcem înapoi?

Căci, pe când privim în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut...
Sună gara veşniciei!...
Am trăit, dar n-am ştiut...